București –Băicoi 82km pe jos – Povestea

Planul a fost să ajung pe jos de la București la Brașov în două zile. Nu a ieșit. În principal din cauza unor probleme cu bășicile de la degete, am fost nevoit să mă opresc la Băicoi, după 82 de kilometri. Chiar și așa, cu doar jumătate din obiectiv atins, povestea merită spusă.Detalii GPS:
https://www.strava.com/activities/1491588139

E un sentiment aparte, acela de a te deplasa folosind propriile forțe, fără a folosi niciun alt vehicul, nici măcar bicicletă. Când merg sau alerg, ceva se întâmplă în corpul meu. Postura se aranjează treptat, respirația devine adâncă și ritmică, iar asta are un efect direct asupra minții. Mintea se relaxează. Acel bla bla non stop care se desfășoară în cap, cu mii de gânduri fragmentate, se estompează. Rezultatul este acea stare de curgere. Acțiunile vin una după alta și trebuie doar conștientizate.

În ultimul timp am folosit deplasarea pe cele două picioare ori de câte ori am avut ocazia. Ba mai mult, a trebuit să inventez motive de a merge pe jos și de a crește kilometri parcurși într-o deplasare. Așa mi-a venit idea de a mă deplasa până la Brașov pe jos. Obiectivul a fost totuși mult prea îndrăzneț pentru forma mea. Deși oamenii mă consideră un slăbănog, nu sunt deloc slab pentru un alergător de anduranță. Am 80kg la 1.86. Un alergător de anduranță ar trebui să aibă 70kg la 1.86. Cei care nu înțeleg diferența pot alerga întâi cu un rucsac de 10km în spate și apoi fără el. În ultimul timp n-am mai alergat, m-am concentrat pe mers și pe exerciții cu greutatea corpului. Distanțele obișnuite pentru mine au fost 10-12-15km. E greu să faci mai mult la o deplasare în interiorul Bucureștilor. Chiar pe vremea când alergam mult, distanța standard era 20km. Am făcut o singură dată un maraton 42km și o singură dată un ultra 55km. De aici și până la 170km în două zile e o distanță uriașă.

Planul primei zile a fost să ajung la Câmpina prin Buftea (90km). În ultimul moment m-am hotărât s-o iau pe DN1, prin Ploiești. Logica mea a fost de a nu adăuga încă o necunoscută în ecuație. Prima necunoscută era cum se va comporta organismul meu în prima zi la o distanță aproape dublă față de cea pe care am făcut-o vreodată și fără să fiu antrenat special pentru ea. A doua necunoscută ar fi fost traseul. Nu știam nimic despre drumul prin Buftea, ce surse de hrană pot găsi pe el sau dacă e periculos. Dn1 îl cunosc foarte bine, probabil l-am făcut de câteva mii de ori până acum.

Am plecat de acasă la ora 6.45 cu o întârziere de 45 de minute. Eram foarte bine hidratat, iar mușchii încărcați cu glicogen. Primii 10km s-au terminat foarte rapid, aproape la fel și următorii 20km. Mi-am setat ceasul să facă auto-lap la fiecare 10km, așa urma să am un reper de calitate pentru fiecare etapă. Primii 10km au fost gata în 1:21h. Următorii au fost gata în 1:19. În ambele am fost nevoit să mă opresc pentru diverse reajustări sau poze, așa că eram hotărât ca în următoarele ture, timpul de deplasare să scadă.

După 20km m-am oprit la ieșirea din Otopeni pentru realimentare (5 banane și 1L de apă). E important ca la un efort prelungit să te alimentezi și hidratezi. Eu folosesc pulsul ca reper pentru cerințele organismului. Dacă pulsul scade și nu reușesc să-l țin la nivelul dorit, înseamnă că rezervele de glicogen sunt pe sfârșite. Dacă pulsul e mare în mod nejustificat, înseamnă că sunt deshidratat. După Otopeni, corpul a început să-și intre în ritm. Până atunci eram agitat din cauza începutului. Mintea s-a relaxat, gândurile s-au disipat.  Eram eu cu șoseaua. Făceam mici ajustări la postură în fiecare moment. Eram atent doar la propriul corp și la ce urmează în depărtare.

A treia etapă de 10km fost la fel de bună ca precedentele 1:21h. Temperatura a început să crească. M-am schimbat în pantaloni scurți și mânece scurte, mi-am mai luat o sticlă de apă de 2L. În a patra etapă, au început să apară problemele la degetele de la picioare. Am fost nevoit să mă opresc, să analizez situația. Nu arăta prea bine pentru viitor, dar nu aveam la mine plasturi pentru a remedia ceva. Tot ce am putut să fac a fost să-mi schimb șosetele. Mi-a părut rău că nu mi-am luat cu mine sandalele Tarahumara. Dar nici prin cap nu mi-a trecut. Ar fi fost foarte bune, mai ales pe perioada călduroasă, să-mi las picioarele să respire, să se aranjeze altfel. A patra tură a marcat o scădere a ritmului, am terminat-o în 1:34, în special din cauza opririlor.

În a cincea tură problemele cu bătăturile s-au agravat, iar atunci când am ajuns în Ploiești, lichidul dintr-o bășică și-a schimbat locul. S-a simțit ca și cum mi-ar fi intrat o piatră în pantof. De fapt asta am crezut prima dată. A trebuit să mă opresc să mă uit ce s-a întâmplat. Partea bună era că deja intram în Ploiești și puteam să găsesc niște plasturi. Partea proastă a fost că după ce m-am ridicat, am avut nevoie de vreo 100 de metri până când să reușesc să mă obișnuiesc cu durerea și să pot merge relativ normal. Asta urma să se întâmple din acel moment până la final. Deși eram obosit, știam că orice oprire înseamnă o durere suplimentară majoră la reluarea deplasării.

În Ploiești m-am realimentat. Tot banane și apă, dar aveam nevoie și de ceva sărat, așa că am ales o pungă de pufuleți. Alunele mi s-ar fi părut prea grele și oricum aveam nevoie tot de carbohidrați. După ce mi-am stors bășicile, rupându-le cu degetele (scuze de detalii), mi-am pus plasturii și a fost relativ ok pentru a 6-a tură. A 6-a tură a fost și cea mai lentă 2:08h, din cauza opririlor. A fost etapa de trecere prin Ploiești, care mi se părea că nu se mai termină.

După ieșirea din Ploiești a fost ca o trecere prin deșert. E acel spațiu dintre București și Băicoi în care e doar câmp. Norocul meu a fost că măcar vântul nu bătea împotriva mea. În această zonă am decis să merg mai mult pe iarbă, ceea ce e mai dificil, dar era mai bine pentru picioare decât pe asfalt. Ca energie nu stăteam rău. Tocmai ce mâncasem, aveam pulsul optim, semn că nu aveam probleme cu bonkul. Am încercat chiar alergări ușoare pe anumite porțiuni.

Un șofer s-a oprit, întrebând dacă nu vreau să mă ducă undeva. I-am zis că „nu mulțumesc, merg pe jos”, dar tentația a fost foarte mare să plec cu el. A plecat uimit. Kilometrii treceau extrem de greu. Când ești cu mașina, te uiți la borne din 5 în 10km poate. Acum, șchiopătând și mergând lent, când treceam pe lângă câte o bornă, nu-mi venea să cred că a trecut doar un kilometru de la precedenta. Mă mai opream din când în când să mă aplec, să-mi odihnesc mijlocul.

Mă simțeam atât de vulnerabil. Ca un animal rănit, într-un pustiu interminabil, tăiat de un fluviu da mașini periculoase care vuiește cu viteză mare, dar în opoziție, mintea era liniștită, pentru că era focalizată. Nu contează obiectul focalizării, chiar dacă el este durerea fizică. Oricum ar fi, tot e un spațiu mental mai relaxant decât mintea distrasă de multitudinea de zorzonele cotidiene.

La intrarea în Ploiești am avut un șoc când m-am uitat pe telefon și am văzut că până în Câmpina mai sunt 40km. Eu credeam că mai sunt doar 30km. Când am plănuit traseul, știam că sunt 90km București Câmpina, dar asta era prin Buftea. Pe DN1 sunt cu 10 kilometri în plus. 10km nu contează atunci când ești cu mașina, dar când ești pe jos, după 80km și cu picioarele pe pioneze, înseamnă cel puțin 100 de minute în plus.

După calculele mele urma să ajung în Câmpina abia la ora 10, ceea ce însemna că nu mai găseam niciun magazin deschis, deci recuperarea mea era sabotată. A fost acolo pe câmpul acela pustiu și în tura a 8-a când m-am gândit că demersul meu de a ajunge la Brașov a doua zi e total nerealist. Cum să ajung în Câmpina, să nu găsesc nimic de mâncare și a doua zi să plec la ora 6 spre Brașov, prin munți sau hai, pe tot pe DN1, în halul în care sunt? Nicio șansă.

Am ajuns la popasul Paralela 45, iar acolo m-am uitat pe hartă și am văzut că sunt la câteva minute de Florești. M-am uitat dacă vine vreun tren care să meargă spre Brașov și era unul peste 90 de minute. Atunci m-am hotărât să opresc expediția și să plec cu trenul spre Brașov.

A fost o experiență din care am învățat multe, dar cel mai important e că nu mi-am pierdut plăcerea de a merge, mi-am amplificat-o. Deja plănuiesc o nouă încercare București – Brașov, având în vedere ce am învățat în deplasarea București – Băicoi.

Greșeli pe care le-am făcut:

· Stabilirea unei viteze nerealiste de deplasare, fără să iau în calcul opriri. Cum nu avea mașină de susținere, care să-mi aducă oricând doresc alimente sau haine de schimb, am fost nevoit să mă opresc des pentru cumpărături, schimbat haine, sau poze, ceea ce mi-a mărit timpul în care făceam etapele propuse. Astfel, expediția mea s-a transformat dintr-o călătorie într-o cursă. Eram nevoit să mențin ritmul propus, pentru că altfel nu mai ajungeam în Câmpina la o oră potrivită pentru recuperare. Pentru că a fost o cursă, s-a adăugat o neplăcută presiune suplimentară.

· Am plecat prea tare. La început, când aveam foarte multă energie, am fost tentat să o folosesc, iar asta urma să aibă repercusiuni după 30km. Trebuia să fiu mai conservator, la fel cum am fost în Postăvaru 100.

· Nu m-am gândit la alternative pentru încălțări în cazul bășicilor. Eu de obicei nu fac bășici și nici unghii negre la fel ca alți alergători. De aceea am fost luat prin surprindere. Evident 80km e o distanță diferită de 25km. Era bine să am plasturi și sandalele Tarahumara pentru alternanță.

· Mersul pe DN1 a fost foarte neplăcut din cauza poluării în special fonice. Data viitoare îl voi evita ca pe o plagă, chiar dacă voi fi nevoit să merg prin zone în care nu voi găsi ușor surse de hrană.

· Din comoditate, nu m-am alimentat și hidratat suficient. Pentru asta trebuia să intru în magazine, să stau să aleg, să stau la coadă la casierie. Mă scotea din ritm. Apoi găseam doar sticle de 2L, ceea ce mă îngreuna pe o perioada mai lungă. O sticlă de 2L adăgată în rucsac îmi creștea pulsul cu aproximativ 5 unități. De multe ori am amânat realimentarea iar asta m-a deshidratat și pus o presiune suplimentară pe organism.

Mulțumesc mult tuturor pentru susținere și încurajări. Ați fost fantastici. Nu mă așteptam la un entuziasm atât de mare, dar asta mă încurajează și poate demersul meu va însemna pe viitor mai mulți oameni care merg pe jos și care-și lasă mașinile acasă.

Următoarea încercare de a ajunge pe jos la Brașov din București va fi întinsă pe 3-4 zile și va trece prin locuri pitorești și liniștite. Stați pe fază.

Distribuie

Haplea Fructaliu