16606 de pași și 15369 de bătăi de inimă

Alerg, pentru că atunci mă simt cel mai în viață. Am un sentiment primordial atunci când mă deplasez punând câte un picior în fața celuilalt. Dacă mă deplasez țopăind de pe un picior pe altul, mă simt și mai aproape de origini.  Iar dacă alerg într-un grup de oameni, subconștientul preia în totalitate controlul. Mă simt de parcă sunt într-un trib și ne deplasăm pentru că avem treabă în altă parte, poate o relocalizare, o căutare de hrană, o răfuială cu un trib advers. În acea perioadă alergată, gândurile problematice dispar și rămân eu cu fiecare respirație și fiecare pas.

Am ales pentru 2018 să particip la o singură cursă, proba de Semimaraton din cadrul Bucharest Marathon. Știu că nu e prea primordial să alergi pe asfalt printre blocuri, dar având în vedere că în ultimul timp am stat în București și aici m-am antrenat, n-avea sens să particip la o cursă tehnică montană. Pentru prima dată de când alerg, m-am pregătit atent și minuțios pentru cursă. Am început încă din aprilie, de la acea nebunie București – Băicoi. Spre deosebire de alți ani, de data asta nu m-am mai antrenat ca haplea, ci am crescut treptat kilometrajul și intensitatea, pentru a evita accidentările. Chiar nu am avut în această perioadă vreo accidentare sau măcar un mic deranj în vreo parte a corpului.Cu două săptămâni înainte, am redus până la jumătate kilometrajul săptămânal, pentru a permite corpului să se odihnească și să-și facă plinul cu glicogen.

Înainte de cursă am învățat traseul, mi-am făcut cursa de mai multe ori în cap. Nu era greu, pentru că traseul trece prin diverse locuri prin care alerg sau mă deplasez în fiecare săptămână. Cum parcurgerea celor 21km nu reprezintă pentru mine o problemă, obiectivul meu era pentru un timp: 1:30h, ceea ce înseamnă 4:15 minute per kilometru. Din fericire, organizatorii au setat paceri pentru acel ritm. Pacerii sunt niște alergători care trebuie să mențină un anumit ritm pe toată durata cursei. Ei aleargă cu un steag montat într-un rucsac în spate. Ceilalți alergători, care cred că pot ține acel ritm, se pot ține după paceri. Astfel, ei nu mai au grija ritmului în care aleargă și sunt feriți de vânt (drafting). Pacerii de la 1:30 erau cei mai rapizi paceri pentru semimaraton, nu existau paceri pentru un ritm mai rapid.

Datorită prezenței pacerilor, strategia mea de cursă era simplă: să mă țin după pacerii de la 1:30; să fiu cât mai econom cu resursele și să-mi țin pulsul cât mai jos posibil; să mă hidratez și alimentez măcar de două ori în timpul cursei. Scenariul pesimist era că la spre finalul cursei, nu voi reuși să mă mai țin după paceri și voi pierde câteva secunde sau minute. Scenariul optimist era că spre finalul cursei voi fi încă fresh și voi putea evada din grupul de paceri și să mai câștig ceva timp peste 1:30.

Cu 3 zile înaintea cursei, am făcut o repetiție în jurul Palatului Parlamentului. Am purtat aceleași haine, am mâncat un gel energizant, am băut apă… Au ieșit niște cifre proaste. După calculele mele, dacă mă țineam după pacerii de la 1:30, după 15-20 min pulsul urma să-mi depășească pragul lactic. Iar dacă pulsul depășește pragul lactic, acidul lactic acumulat urma să mă încetinească drastic cu mult înainte de terminarea cursei. Hm… dileme, dileme. Oare să încep cu pacerii de 1:40, apoi să încerc o accelerare? Dar așa nu mai prind nicicum 1:30… Dar dacă organizatorii mă plasează într-un sector codaș? Pacerii de la 1:30 sunt în sectorul B. Dacă eu încep din E, cum îi mai prind?

Apoi m-am gândit că-mi fac prea multe probleme. 1:30 e doar o cifră, un obiectiv stabilit arbitrar de mine, doar pentru că sună frumos. Importantă e experiența de a alerga laolaltă cu alți oameni și să fii focalizat pe fiecare pas și respirație.

În dimineața cursei m-am trezit la 4 și n-am mai putut să dorm. Am stat pe canapea și m-am uitat cum se crapă de ziuă. Apoi mi-am pregătit echipamentul, mi-am pus numărul pe tricou, mi-am legat atent șireturile să nu se dezlege, mi-am pus plasturi pe sfârcuri (de la frig, sfârcurile cresc și se freacă de tricou, producând răni). Mi-am pus două geluri în short și am plecat spre cursă.

Startul era la 10 minute în alergare de casa mea, așa că mi-am făcut încălzirea alergând până acolo și făcând câteva mișcări de stretching. Cea mai mare problemă a mea era cu nevoile fiziologice. Eu de obicei fac un număr 2 de dimineață când mă scol, iar apoi încă unul în timp ce alerg. Dacă s-ar fi întâmplat asta în cursă, adio record personal. Aș fi pierdut 2-3 minute la wc. Însă în dimineața cursei am reușit să fac cele două număr 2 înainte de cursă și astfel am fost liniștit. Înainte de start, aș fi încercat un număr 1, dar cozile erau mari la toaletă. Mă gândeam ca în zilele de dinaintea cursei să-mi bazez dieta pe ceva mai concentrat și fără fibre, cereale și sucuri de exemplu, dar am preferat să fiu îngrijorat în privința logisticii nevoilor fiziologice decât să-mi schimb dieta înainte de cursă.

Ca de obicei, înainte de start mi-a crescut pulsul. Muzica era foarte tare, iar inima a început să bată mai repede. Apropo, se poate întâmpla asta la orice concert, ca inima oamenilor să înceapă să bată în ritmul piesei, iar asta e periculos, mai ales dacă e mai lentă decât e necesar.

START

Am plecat ușor la start, de la vreo 5-7 metri în spatele pacerilor (de acum îi și numesc: Andrei Țale și Daniel Zlate). În primul kilometru a fost mare aglomerație și singurul meu obiectiv era să nu mă împiedic și să nu-i pierd din ochi pe paceri. Când am văzut că se îndepărtează, am început să fac încet încet slalom printre alergători și să ajung mai aproape de ei. Traseul a făcut câteva schimbări de direcție prin Splaiul Independenței, apoi Națiunile Unite iar apoi Bulevardul Unirii.

Odată ce am ajuns pe Bulevardul Unirii m-am relaxat. Eram deja în grupul pacerilor (aproximativ 30 de alergători) și mergeam pe un bulevard larg și drept pentru următorii kilometri. Eram relaxat, pentru că simțeam că ritmul mi-e la îndemână și că pot să-l țin fără probleme. Am început să mă concentrez pe respirație și pe picioarele celui din față. Cum nu sunt obișnuit să alerg în grup, mi-era teamă să nu-i pun piedică vreunui alergător.

Undeva în zona Nerva Traian, traseul are o curbă de 180 de grade și trebuie să o luăm înapoi pe Bulevardul Unirii. Dacă e să critic ceva în organizarea evenimentului, aceasta e doar alegerea traseului. A fost foarte întortochiat, cu 4 întoarceri la 180 de grade și nenumărat colțuri de 90 de grade. Astfel de devieri îți taie ritmul și trebuie să pierzi multă energie pentru a te relansa. Probabil traseul a fost ales ținând cont de mai mulți factori, cum ar fi ce străzi au voie să blocheze, sau cum să arate alergătorilor mai multe locuri frumoase din București, dar sunt sigur că pe viitor se pot găsi trasee mai potrivite pentru cei care urmăresc recorduri personale. În rest, organizarea mi-a plăcut. Traseul a fost bine semnalizat, punctele de alimentare au fost suficiente, oamenii care au oferit muzică sau simple încurajări de pe margine m-au ajutat să mențin ritmul.

După Bulevardul Unirii, Piața Unirii și Splaiul Independenței, am intrat pe strada Berzei. Aici urma să fie prima dificultate a cursei, o pantă în urcare. Acum știu că pentru cei care aleargă maratoane montane, panta respectivă e glumă, dar pentru oricine dorește să țină un ritm fix, orice pantă presupune un stres în plus. Grupul nostru s-a întins destul de bine pe pantă, iar eu mi-am economisit energiile mărind cadența.

Tactica mea pe toată cursa a fost o cadență mare (188 pași pe minut) pentru a-mi salva picioarele cât mai mult timp. Dacă încerci varianta cealaltă, de a face pași mari și cadență mică pentru a economisi energia, picioarele nu te vor ține mult pentru că glicogenul se consumă prea repede și n-ai cum să-l pui la loc. Cadența mare m-a ajutat să nu am probleme cu picioarele după cursă. Astfel, am mutat presiunea pe sistemul cardiovascular unde eu consider că stau mai bine, în special datorită stilului alimentar.

După urcarea de pe Berzei, traseul urcă mai puțin abrupt către Arcul de Triumf. Dacă mergi cu mașina, sau pe jos, nici n-ai cum să realizezi că traseul urcă, dar atunci când faci un efort serios în alergare, simți orice denivelare de traseu. Am alergat pe Buzești, pe unde merg eu la Piața Matache. Am trecut chiar pe lângă ea și m-aș fi oprit pentru vreo două kile de ceasla, dar nu era timp.

După Victoriei, am alergat pe lângă Kiseleff, până la Arc și apoi ne-am întors: o nouă curbă de 180 de grade. Pe acea urcare, de la Dâmbovița la Arcul de Triumf, pulsul mi-a depășit pragul lactic și n-a mai coborât sub el. Eram abia la kilometrul 7. După depășirea pragului lactic, corpul nu mai procesează eficient acidul lactic, iar acesta începe să se adune în mușchi, mișcarea acestora urmând să fie îngreunată după câteva zeci de minute. Dar m-am gândit că n-o să cedez acum și n-o să-i las pe paceri să se îndepărteze. Fie ce-o fi. Dacă sunt nevoit mai târziu să încetinesc, accept situația.

Ne-am întors spre Victoriei și am luat-o pe calea Victoriei, iar la Muzeul Național am făcut dreapta către Sala Palatului. O altă alegere ciudată de traseu. Asta însemna o nouă urcare ce începea dintr-o zonă în care am locuit (Câmpineanu), deci o cunoșteam. Pe acea urcare, grupul s-a rarefiat, iar eu am abordat-o în forță, crescând cadența la 198.

Pe coborârea de pe bulevardul Regina Elisabeta, am văzut că mai sunt vreo 10 în grup. Pacerii nu mergeau unul lângă altul. Daniel era cu 10 metri înaintea lui Andrei. Eu eram în primul grup. S-a intrat prin parcul Cișmigiu. O nouă decizie ciudată de traseu, dar asta mă aducea acasă, pentru că în Cișmigiu alerg cel mai des. Aici erau mulți oameni care ne încurajau și un post de realimentare. N-am apucat să iau apă, dar mi-a dat sticla un coleg de grup. Oricum nu apucam să bem o sticlă întreagă, așa că decât să o aruncăm, mai întrebam pe alții dacă vor.

Și ajungem la momentul important al cursei. În grupul lui Daniel Zlate mai rămăseseră vreo 3-4 alergători. Daniel a încetinit și mi-a spus că i s-a terminat bateria la ceas. Cum nu mai avea reper, trebuia să încetinească și să meargă alături de Andrei. Atunci eu m-am gândit. „Ce fac, încetinesc acum, să ne ajungă ceilalți sau merg singur de aici?”. Decid să merg singur. Fac o nouă întoarcere de 180 de grade pe Elisabeta și încep să urc către Victoriei. Știu, nu pare urcare, dar la viteza respectivă și după 16 km, se simte ca o urcare serioasă. Cresc mult cadența, încep să depășesc alergători care nu erau din grupul nostru, erau mai în față dar încetiniseră. Bag al doilea gel și alerg rapid ca într-o transă. Aproape că nu mai știu nimic din ce s-a întâmplat pe Victoriei spre Splai. Știu că erau o trupă cu tobe și ritmurile alea m-au dus undeva în Africa.

Probabil arătam ca un european amator care se chinuie să alerge o distanță lungă, dar în acel moment, mă simțeam Kipchoge alergând pe ultimele sute de metri pentru recordul mondial la marton.

M-am trezit din extaz undeva la kilometrul 19. Corpul nu mai putea. Acel forcing mi-a dus pulsul în maxim și corpul meu funcționa deja în zona anaerobă, adică pe un minus de oxigen. În această zonă de efort, poți funcționa eventual câteva minute, și doare, doare ca naiba. Am încercat să mă calmez, să respir adânc, dar nu mergea. Corpul îmi ordona să încetinesc. „4:00 min / km??? Unde te crezi?”. Am încetinit ușor, dar nu mai jos de ritmul pentru atingerea obiectivului, adică 4:15. Pulsul mi-a coborât din maxim și am reușit să respir.

Mai era un kilometru și în acea perioadă am fost depășit de 2 alergători, singurii care m-au depășit în ultimii 7-8 km de când s-a subțiat grupul. Al doilea mi-a strigat „come on, together, come on”, făcându-mi semn să mă țin după el și să termină în același timp. Am fost foarte impresionat. Ăsta e spiritul. Suntem o echipă, alergăm în haită. Atunci când alergi în grup ești mai protejat, mai capabil să faci față pericolelor decât atunci când ești singur.

Grija pe care a arătat-o fiecare alergător pentru colegul de grup a fost exemplară. Probabil aceste griji apar tocmai datorită instinctelor primordiale despre care vorbeam la început. Unii poate cunosc povestea atletei Derartu Tulu, care a câștigat maratonul de la New York la 37 de ani, după ce în timpul cursei a încercat să o ajute pe Paula Redcliff să se mențină în grupul fruntaș. De două ori Paula a trecut prin momente grele și Derartu încerca să o încurajeze și să o tragă la propriu pentru a se menține în grup.

Aș fi vrut să-l urmez pe cel care m-a încurajat, dar corpul nu mai putea să accelereze. Mușchii abdominali începuseră să se crispeze probabil de la deshidratare. Am terminat la câteva secunde după el.

Când am văzut pe ecran 1:28, am simțit finalul ca pe o victorie. N-am renunțat la strategie și în mod sigur am dat tot ce aveam în acea zi. Am primit medalia, am fost să mă realimentez (niște banane, mere și apă, apoi mai târziu 2L de must). Le-am mulțumit pacerilor și am plecat spre casă.

Ce urmează?

Am în plan să-mi îmbunătățesc mai departe recordul de la semimaraton. Un 1:25:00 este realist pentru primăvară. Iar apoi să mă axez pe maraton, cu obiectivul sub 3 ore, pentru aceeași cursă din toamna anului viitor. Dar până atunci am multe sute de kilometri de alergat 🙂

Haplea Fructaliu